Tacerea nu mai e de aur

In ultima vreme am vazut si auzit tot felul de mizerii, ineptii si manifestari ale nesimtirii si prostiei. Daca la un moment dat, si in anumite situatii se considera ca tacerea e de aur, ei bine, acel moment a trecut, nu mai e valabil.

S-a iesit in strada in noiembrie 2015, s-au spus cuvinte mari, bombastice, lumea s-a infierbantat si efervescenta strazii parea sa fie dovada unei societati care nu mai vrea si nu mai poate sa suporte mizeriile din jurul ei. Si multimea din strada a primit un raspuns aproape imediat- primul ministru a demisionat. Mama ce bucurie a fost, ce victorie rasunatoare a poporului! A fost doar praf in ochi. Atat. Am fost si eu in strada, cu revolta, furie si totusi speranta ca putem schimba ceva. Acum am ramas cu furia si revolta. Nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic. Si asta o spune un om optimist, care toata viata a vazut partea plina a paharului. S-a schimbat un om dintr-o functie. Cred ca nici macar ca si pas mic nu poate fi considerata miscarea asta. Vorbim aici de schimbat mentalitatea oamenilor! si asta nu se face peste noapte, sau printr-un protest. Lumea inca merge pe ideea de “merge si asa”, spaga, uns rotitele mecanismului unde trebuie sau inlocuit rotita cand aceasta nu mai este pe placul unora. E o mizerie fara margini.

Doar cateva dintre mizeriile despre care am aflat in ultima vreme:

  • parlamentarii si-au majorat pensiile ( tre’ sa manance si gura lor ceva dupa ce se retrag din mareata activitatea – ce fac ei nici nu se califica a fii munca)
  • astfel ca, supriza, e posibil sa nu mai fie bani pentru majorarea indemnizatiilor de crestere a copilului- ce cacat? vrei copil, apai n-ai decat sa te descurci cum vrei si cum poti, de ce sa-ti dea statul bani pentru asta? impozitul pe venit e asa, ca sa te simti tu parte dintr-un mecanism, dracu stie ce se face cu banii aia. 1200 de lei pe luna pentru o mama si un bebelus e suficient, nu? la ce-ti trebuie scutece? spala naibii de mana, ca maica-ta! sau esti prea fandosita pentru asta? A…mai tre sa mananci si tu? Nasol, trebuia sa te gandesti la asta inainte sa torni plodu’
  • cica ministrul culturii s-a gandit el ca romanii sunt destul de cititi dom’le si mai au si un nivel de trai absolut incredibil, incat sa-si permita sa faca din lectura un lux. Cine n-are bani, nu citeste. Scurt! Nu stiu cat de veridica este stirea asta, dar se pare ca individul s-a gandit sa impuna o taxa pentru imprumutul de la biblioteca ( legea curenta spune ca acesta este gratuit, dar fuck it! esti ministru, poti schimba legile cand si cum vrei tu, mai ales daca asta inseamna niste banuti in plus)
  • acum aproape 2 ore, patriarhul bisericii ortodoxe a primit oficial titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universitatii Politehnice pentru “asigurarea continuitatii in credinta stramoseasa” ( sursa Hotnews)  pentru “activitate prin care a sustinut permanent educatia romaneasca si care a adus o  contributie semnificativa in asumarea rolului Bisericii in institutiile si unitatile de invatamant” ( Hotnews). Ce are sula cu prefectura?

Astea-s pe de o parte. Urmeaza cealalta:

  • piata muncii, mai precis multinationalele, companiile astea mamut care alimenteaza bugetul cu o gramada de bani. Doar vreo 2-3 exemple de situatii in care tacerea nu numai ca nu mai e aur, dar este ne-recomandata: companie mare, multinationala, aplici la un job,te cheama un interviu ( recrutoare intarzie 15 minute – daca intarziam eu nu dadea deloc bine; trecem peste); un ceas si ceva de discutii, niste teste, ne auzim pentru un feedback. Trec vreo 2 saptamani- nada. Dai un mail, iti manifestti in continuare interesul si disponibilitatea pentru job. Nada. Mai trece o saptamana; telefon de la companie, o balbaita ( nu in sensul unui defect de vorbire, ci doar o individa profund nepregatita) ma ia ca ati avut un interviu, va avem in baza de date si vrem sa va propunem alt post pentru ca postul pentru care ati fost la interviu s-a ocupat de altcineva. Intreb de ce nu am primit feedback- balbaiala se accentueaza, presarata cu pauze luuuuungi si taceri penibile. Pai ca nu eu m-am ocupat, ca bla bla bla, dar ca ea imi propune alt post si ca imi recomanda sa merg la un interviu. Zic, bun, dar cum de nu m-am potrivit cu postul celalalt dar pentru asta ma sunati- fiind aproape indetitice pozitiile. Aceeasi poveste ca ea nu are cum sa-mi dea un raspuns. Bun, sa-mi dea colega ta- transmite-i te rog asta. Spun numele colegei, rasufla usurata – a pai ca stiti, colega s-a transferat. Nu zau? i-am trimis un mail acum o sapt. Aaa, ea s-a transferat acum cateva zile. Aham, si nu i-a preluat nimeni candidatii, mail-urile, corespondenta etc? Intr-un final zic bine, maine la 4 vin la interviu. Dupa 10-15 minute, ma suna acelasi numar, o alta individa, mai putin balbaita, imi spune ca de fapt colega ei nu stia ca postul pentru care m-a chemat la interviu s-a anulat. M-a umflat rasul. Am inchis. Scriu un comentariu pe pagina de facebook a companiei, mi se raspunde dupa vreo saptamana, in esenta cu argumentul ca in lucrul cu oamenii, uneori se mai fac greseli. Excelent. Alt exemplu, pe un grup de job-uri de pe facebook, posteaza unul un anunt pentru un Junior SEO Senior Specialist, full-time, salariu de 1300 lei siiii cireasa de pe tort – ti se plateste inclusiv perioada de proba. Sa mori tu? zau? nah ca sa vezi ca bafta si noroc pe capul candidatilor sa aiba un angajator care chiar respecta legea! ptiu, drace! Plus anuntul desteptului de la resurse umane despre care am scris alaltaieri.

Si acuma vin si intreb: pentru chestiile astea, din partea cealata, cum se protesteaza? pe cine mai strigam sa plece din functie? Aici nu mai tine de functii. Aici tine de noi, de fiecare dintre noi. Sa nu mai mergem pe burta, sa nu mai fim ignoranti. Tacerea nu mai e aur! Tacerea te face complice la mizeria si mocirla care avanseaza si acopera totul in calea lor. Eu nu mai tac. Semnalez tot ce nu mi se pare in ordine. Nu-i nevoie de o revolutie in strada pentru asta. Trebuie doar ca lumea, noi, sa nu mai accepte toate rahaturile si sa nu mai accepte ca “merge si asa”. Peticeala asta nu numai ca nu ajuta, dar e chiar daunatoare, provocand gauri din ce in ce mai mari, gauri care nu vor mai putea fi acoperite sau ignorate.

 

Cu noi, sau impotriva noastra

Ma revolta pana peste masura modul in care se intampla lucrurile la noi! E un sistem absolut de cacat in care daca nu joci cum ti se canta esti lasat pe margine. Daca atragi atentia ca muzica e prea tare, sau nepotrivita, esti ignorat, si, dinnou, lasat pe margine.

Concret- firma de recrutare ( mare, nu gluma) posteaza pe grup de joburi un job. Dar cum? cu numele jobului si industria in care activeaza clientul. Atat! Nu tu cunostinte, cerinte, beneficii, nimic. Ti se cere sa trimiti cv-ul la o adresa de mail. Autorul postarii este recrutor la marea firma de recrutare. Ii atrag atentia, frumos, ca detalierea postului este indispensabila in cautarea si mai ales gasirea de candidati potriviti. Asta daca vor sa gasesca un candidat. Ca de multe ori e vorba doar de a strange o gramada de cv-uri, iau banii de la client si ridica neputicionsi din umeri cand nu gasesc pe cineva ca lumea.

Raspunsul nu intarzie sa vina- trimite te rog cv-ul la adresa din postare si vom avea apoi o discutie telefonica. Sa mori tu? serios? asa se face recrutarea de personal mai nou? postezi titlul job-ului si industria si astepti sa curga cu cv-uri? nu tu descriere a job-ului, nu tu responsabilitati, nu tu cerinte, nu tu beneficii. Si sa nu aud replici de genul “vrei sa muncesti, fa ceva, nu vrei, stai si comenteaza”! cand iti cauti un job, fiecare cv trimis e o speranta ca iti gasesti ceva. Si daca trimiti asa cv-uri aiurea in eter, doar-doar sare iepurele de undeva nu rezolvi nimic.

O firma de recrutare care se respecta – si cumva, credeam ca asta o face- posteaza un anunt serios si ca lumea, nu o postare de 2 lei, ca sa stranga cv-uri. E o curvasareala incredibila! atata doar ca in loc de like-uri aduna cv-uri ca dupa aia sa se vaite ca nu au gasit candidatul potrivit. Pai de unde sa gasesti nene la un asemenea anunt? Plus ca jobul nu apare pe nicaieri! nici pe site-ul firmei, nici pe site-urile de job-uri.

Mda…ma rog, n-oi schimba eu lumea, dar pentru asta tot refuz sa joc cum imi canta toti retardatii si fanfaronii cu titluri pompoase care, de fapt, nici nu stiu exact sa isi faca treaba!

Nihilism

“Articolul 1: Daca nu reusesti sa gasesti un motiv pentru care sa iubesti viata pe care o traiesti, nu incerca sa pretinzi ca iubesti viata pe care o traiesti.

Articolul 2: Majoritatea oamenilor nu gandesc niciodata, iar cei care gandesc nu devin niciodata o majoritate. Hotaraste-te de care parte vrei sa fii.

Articolul 3: Daca nu te poti hotari, atunci traieste, pur si simplu; fii o ciuperca sau o planta.

Articolul 4: Daca nu te intereseaza raspunsurile lor, atunci nu pune niciun fel de intrebari.

Articolul 5: Daca nu ai niciun motiv sau nicio pricepere ca sa aduci ceva la indeplinire, atunci practica pur si simplu arta devenirii.

Articolul 6: Daca nu ai niciun motiv sau nicio pricepere ca sa practici arta devenirii, atunci exista pur si simplu.

Articolul 7: Daca nu ai niciun motiv sau nicio pricepere ca sa existi, atunci pur si simplu rezista.”

Asya Kazanci in Bastarda Instabulului

Baga-m-as in sufletul tau

Ah, oamenii aia care TREBUIE sa-si anunte parerile, trebuie sa-ti dea sfatul ala pretios fara de care viata ta ar ramane lipsita de sens, directie sau perspectiva. Oamenii aia sunt ceva deosebit. Deosebit de periculos. Si de enervant. Si unii o fac cu atata candoare incat te enervezi si mai tare ca nu-i poti expedia cu un sut in dos. La urma urmei, nu te-au injurat, nu ti-au dat in cap, nu? De ce sa-i respingi? De ce sa nu-i asculti? Poate pentru ca nu vrei!

E o chestie interesanta: cand pui mai multi oameni laolalta, intr-un spatiu determinat, pentru o anumita perioada de timp, toti avand un scop comun, ei bine, in acele momente incep sa se infiripe conversatii. Foarte frumos, foarte bine- sunt oameni care au pus bazele unor relatii de durata in urma unor asemenea contexte. Dar! cand conversatia aia infiripata acolo, la coada, sau in tren sau in autobuz sau unde-o fi, este uni-directionala, cand interlocutorul nu manifesta niciun interes, lasa-l dom’le in pace! Sa te trezesti vorbind, asa, din senin, sa ai grija sa incepi sa-i ocupi si nefericitului spatiul sau si sa te uiti insistent la persoana de langa tine asteptand un raspuns, asta inseamna sa te bagi in sufletu’ cuiva!

Si, desi nu sunt agresivi sau violenti, te enerveaza. Se baga asa in sufletul tau cu bocancii. Nici chiar zambetele de complezenta sau faptul ca nu raspunzi invitatiei la conversatie nu par sa-i deraieze de la scopul lor de a face conversatie. Si se apuca si vorbesc vrute si ne-vrute, intorsi deja spre tine, ocupand deja o bucata din spatiul – si asa redus- pe care-l ocupi. Si cum sa-i spui ca nu ai chef de vorba si sa te lase in pace? Speri ca intelege din reactiile tale mici si scurte ca nu esti interesat…dar nicio sansa. Omul e pus pe vorba si nu ia seama la micile tale semnale. Si atunci il ignori. Pana te intreaba ceva- “va place vremea asta?” Politicos e sa raspunzi, dar sincer, uneori politetea contravine propriilor dorinte sau stari. Asa ca faci un compromis- raspunzi scurt, monosilabic- cat sa fii si politicos dar sa ramai cumva fidel starii si dorintelor tale. Intr-un final intelege ca nu are cu cine vorbi si tace! Si totusi, ca un ultim atac, desi tu nu intrebi nimic, se trezeste sa-ti spuna cate statii mai sunt pana la cea la care cobori. ( pentru ca avut grija sa te intrebe inainte unde cobori, ca sa stie sa faceti schimb de locuri, tu fiind la fereastra si dansa la culoar).

 

Asteptari

Citesc acum o carte- Nemangaiatii- si chiar de la primele pagini m-am surprins teribil de enervata de personajele construite: toate aveau un fel deosebit de a-si face cunoscute asteptarile pe care le aveau de la o anumita persoana. Si nu numai asta, dar reuseau, intr-un fel magistral, sa inoculeze un sentiment de vinovatie in persoana de la care aveau asteptari, in cazul in care aceasta s-ar fi gandit macar sa nu le dea curs. M-au enervat in asemenea hal personajele si situatiile pe care le creau incat am lasat cartea cateva zile. Dupa care mi-am amintit de un film- Capote- am urat din tot sufletul personajul lui Philip Seymore Hoffman: era ceva odios, scarbos si cumva libidinos in felul sau de a fi si de a actiona. Si atunci mi-a spus un prieten ca daca am ajuns sa urasc atat de tare personajul inseamna ca actorul  a jucat magistral. Si asta asa este- Seymore a fost magistral, nu doar in rolul acela, ci in cam toate in care l-am vazut. Si mi-am dat seama ca Ishiguro are o asemenea forta literara incat ma poate face sa urasc personajele pe care le creeaza.

Ideea e insa alta: asteptarile pe care voit sau ne-voit le avem de la cei din jurul nostru, modul in care le exprimam si mai ales reactiile cand acestea nu sunt indeplinite. E cumva firesc sa ai asteptari- e asa, ca un marcaj in fiinta noastra: ai asteptari de la un film la care mergi, de la o iesire in oras, de la cel de langa tine, de la prieteni, de la o vacanta etc. Numai ca treaba asta cu asteptarile e ca, de multe ori, devin mai mult decat asteptari, devin o realitate foarte apropiata, o proiectie aproape tangibila, care este unilaterala din pacate. Perversitatea este cand ai un asemenea talent incat sa faci persoana de la care ai asteptari sa se simta obligata sa le indeplineasca- cum e cazul cartii: diversi oameni dintr-o comunitate au tot felul de asteptari de la un muzician celebru care concerteaza in orasul lor; il tot flateaza, il asigura ca stiu cat e de ocupat si ca tocmai de aceea apreciaza atat de mult faptul ca-i asculta si pe ei etc etc.

Santajul emotional si implinirea asteptarilor merg mana in mana. E, ca sa merg putin mai departe,  manipulare. Pentru ca, nu? toata lumea vrea sa i se implineasca asteptarile. Replica mea preferata, folosita cel mai des intr-un cadru profesional, este : ma asteptam la mai multe de la tine. Pai, cum sa-ti spun eu ca sa nu te simti aiurea? E fix treaba ta ce asteptai de la mine. Nu are nicio relevanta pentru nimeni ce asteptari are cineva de la altcineva. Dar simplul fapt ca se sublineaza ca o persoana nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor – despre care nici nu stia, la o adica-unei alte persoane, ei bine, asta, asta e perversiunea! Pentru ca oamenii au nevoie de acceptare, de aprobare, ca deh! omul e un animal social, care nu poate trai in afara societatii. Dar de aici pana la a te simti prost pentru ca nu ai indeplinit cine-stie ce asteptare pusa in carca ta, fara voia sau stiinta ta, e cale cam lunga ( sau nu, pentru unii).

Problema cu asteptarile este ca fac rau si celui care le are si celui asupra caruia sunt proiectate: primul e dezamagit daca nu se implinesc iar al doilea este blamat pentru ca nu le-a implinit. Toata lumea pierde. Si cu ce folos? Ne-implinirea asteptarilor poate, foarte usor, fi confirmarea de care are nevoie cineva pentru luarea unei decizii sau formarea unei opinii ( superficiale de altfel, da ma rog, fiecare cum poate). E o lipsa completa de asumare sa incarci pe altcineva cu asteptarile tale si mai ales cu implinirea lor pentru ca mai apoi sa plasezi esecul in exteriorul tau. Si majoritatea oamenilor exceleaza la capitolul asta, al ne-asumarii. Succesul e al meu, esecul e al altuia! O fi un mecanism de aparare, de supravietuire, de ce-o fi el, dar asta nu-l valideaza. Apararea si supravietuirea nu sunt singurele importante. Mai conteaza si CUM te aperi si CUM supravietuiesti.

 

 

Orasul si frica

Marile orase inspira cumva si un oarecare sentiment de teama, de anxietate. Sunt multi oameni, din categorii sociale diferite, sunt zone rau-famate ( pe drept sau pe ne-drept), sunt colturi semi-intunecate si o galagie constanta.

Sunt de 8 ani in Bucuresti, am stat prin diverse cartiere- chiar si in “rau-famatul” ( pe ne-drept) cartier Rahova- la capatul mai spalat, e drept. Si in acesti 8 ani nu tin minte sa fi vazut violente pe strada, desi am vazut tot felul de indivizi, mai mult sau mai putin dubiosi, mai mult sau mai putin alienati, mai mult sau mai putin saraci. Cand zic violente pe strada nu ma refer la proteste sau la manifestatii, ci la batai pe strada.

Si acum ceva vreme, intr-un interval de 2 saptamani mi-a fost dat sa vad doua asemenea cazuri: zona Stefan cel Mare- pe care eu o credeam cumva mai spalata ( o fi fost un mit urban sau o perceptie alterata), cu sediile de banci, spitalele, firmele luminoase si florariile de pe acolo. Intr-o seara, langa statia de autobuz, un domn se chinuia sa stapaneasca un caine care latra destul de furios. Ma uit sa vad daca e vreun alt caine prin zona, si cand colo vad doua persoane incalcite intr-un mod care nu parea a fi imbratisare prieteneasca. Cand ne uitam mai bine, una dintre persoane era o fata, care se luase la bataie cu un baiat. Am inghetat. Scoatem telefonul sa sunam la politie. Moment in care el, agresorul il banuiam, indeparteaza fata de el si-i spune, razand, sa termine, in timp ce el se indeparta de ea. Ea, nu si nu. Se ia dupa el strigand tot felul de lucruri. Ne uitam la ei si nu stiam ce sa mai credem sau sa facem. Fata vine spre noi si cu o privire pierduta ne intreaba daca nu am vazut cumva o bricheta, ca i-a pierdut “ala” bricheta. Ne vine autobuzul, nu stim daca sa ne urcam, sa stam sa vedem daca are nevoie de ajutor, daca merge iar dupa individ. Stam pana in ultimul moment, ea se indeparteaza, cautand, in continuare, bricheta pe jos. Cateva momente am ramas muti, ne uitam cand unul la altul, cand undeva in aer, si nu stiam ce sa mai zicem. Am fi putut sa ajutam cumva? trebuia sa facem mai mult? ce? Si apoi mi-am adus aminte de omul cu cainele, care a vazut inaintea noastra scena, si nu a facut nimic totusi. Isi tragea doar cainele, sa plece de acolo.

Sambata seara, vis-a-vis de blocul unde stau. In timp ce ne urcam in masina, peste drum, un grup de vreo 5-6 indivizi, unul pe jos, tocmai era batut. Treceau masini, zona luminata, nimeni nu intervenea, nimeni nu oprea. Ne uitam la indivizi, ei ne vad, se mai domolesc. Scoatem dinnou telefonul sa sunam la politie. Tipul de pe jos e ridicat, si lucrurile se calmeaza. Incep chiar sa stea de vorba.

Trebuia sa intervenim in aceste doua cazuri? zic ca da. Trebuia sa fi chemat politia? zic ca da. De ce nu am facut-o? Pentru ca exista cumva teama asta de a nu te baga ca ti-o iei. Pentru ca eram atat de blocati de scena incat nu am mai avut putere de reactie. Pentru ca daca sunam la politie, si aia fugeau, ne vazusera- blocul unde stam, figurile, chiar si de la distanta. Si acum mi-e ciuda ca nu am facut nimic. Mi-e ciuda pentru ca acum multi ani am vazut o bataie urata, eram copil, si nimeni nu a intervenit. Victima era cunoscuta de foarte multa lume care era martora, agresorul era un singur pustan de liceu, dar nimeni nu a intervenit. Si mi-e ciuda, si cumva teama, ca daca as pati eu asa ceva, la fel, nimeni nu ar interveni…

Atentionari

Vad mai mereu tot felul de hartii si hartiute si biletele lipite pe pereti, pe garduri, prin care trecatorii sunt avertizati asupra unor pericole diverse: “Atentie cade tencuiala”, “Atentie cad caramizi”, “Atentie cad turturi”, “Atentie cad tigle” si chiar “Atentie cad bucati de perete”. Acuma, eu stau si ma intreb-de ce? faptul ca pui o hartie acolo rezolva problema? sau pur si simplu obligi omul -pentru ca l-ai informat asupra pericolului- sa mearga pe altundeva? Mi se pare o aberatie incredibila! Si aberatia asta devine uneori de un comic enervant, cand pe un trotuar ai o cladire ale carei geamuri cad necontenit ( mereu in afara…) si mai ai si bezmetici care parcheaza pe trotuar, astfel incat sa nu ai decat doua variante: sau fix prin dreptul geamurilor care stau mereu sa-ti vina in cap, sau pe sosea; si ai celalalt trotuar, imprejmuit cu o franghie de care e prinsa o hartiuta prin care esti anuntat ca “Atentie cad turturi”. Si uite asa, scrasnind o injuratura printre dinti, o iei pe marginea soselei- ca doar pe acolo mai ai loc- dai din picioare cat mai repede pana sa vina masina aia care ia curba cu viteza si se indreapta spre tine…

Mereu m-am gandit la utilitatea sau functionalitatea acestor hartiute prinse de ziduri, ca la un fel de anuntare a situatiei implacabile, o recunoastere a incapacitatii de a schimba ceva, dar si o comunicare a acestei incapacitati, o aducere la cunostinta a publicului a unor lipsuri. Si ma gandeam, oare hartiutele astea ar putea fi folosite si in alte scopuri? Nu stiu, cand ai de platit o rata, sau o factura, sa pui pe usa, sau ca raspuns automat la un mesaj- “Atentie, n-am bani” sau “Atentie lipsa fonduri”. Informezi practic doritorul ca nu ai cum sa-l servesti si sa faca bine sa gasesca o alternativa.

Pentru ca mi-e clar ca hartiile alea sunt puse acolo pur si simplu pentru ca persoanele care stau/lucreaza/sunt responsabile de acel spatiu sa nu fie trase la raspundere in caz de vreun accident nefericit. Asa ca ei isi fac treaba- anunta ca nu e sigura trecerea pe acolo. Daca, prin pura ta incapatanare decizi sa ignori avertismentul, ei bine, caramida/tencuiala sau turturul cazut in capul tau va fi doar din vina ta.

Practic, obligatia de a repara ceva este inlocuita cu obligatia de a anunta ca acel lucru e stricat. Dar nu anuntatul ala, de sesizare catre autoritatile competente care ar putea aloca fonduri, nu, nu, nu. Anuntatul ala, al oamenilor care trebuie sa treaca pe acolo, pe sub streasina aia care sta sa cada, sa stie sa nu mai treaca pe acolo.

Si oare, daca intr-o buna zi, ii cade tencuiala in cap unuia care locuieste acolo, sau lucreaza intr-o astfel de cladire ca vai de steaua ei. Ce face? Se da singur in judecata? sau pune naibii mana si repara? Pana la urma, daca drobul de sare nu e deasupra ta, esti in siguranta sa tipi in gura mare ca e un drob de sare acolo, nu?